Parfumul inimii

Toba mare a cordului
isi canta ritmul sacadat,
uniform - marcant,obsesiv:
bum-bam,bum-bam,bum-bam...
Calatoresc,exursionist virtual,
intr-o lume deschisa lumii
si luminii
si sufletelor.
La granita unei rame de tablou,
ploua soptit,monoton,
intens invaluitor,
o alcatuire de cuvinte
cu iz de lavanda,
de fan si salcam,
de miere si trandafiri regali,
de copil.
Corul amintirilor
inunda scena memoriei
si toba grabeste ritmul,
transformandu-l in rapait de
sentimente contradictorii.
Ta-ra-ram-pam-pam,
ta-ra-ram-pam-pam,bum!
Si de sub lovitura sangelui
tasneste,renascut din uitare,
parfumul inimii.

A treia porunca

Cand au inceput  s-apara ai mustatii muguri moi
si cand ochii,fara voie,lunecau dupa vreo fata,
am crezut ca sunt bolnav,inima mi-e atacata
de-un bacil salbatic poate,sau de niste virusi noi..
Cand oftam fara motive si visam cu ochi deschisi
la tot soiul de himere blonde,brune sau roscate,
pline doar de vino-ncoace,trupuri arse de pacate
si inchipuiam intr-una, versuri dulci despre ibisi...
Cand simteam multimi de fluturi cum roiesc in al meu trup
si cum febra ma cuprinde la apropierea ei,
cand credeam ca atingand-o intre noi vor fi scantei
si de-atata dor de chipu-i ceru-n doua o sa-l rup...
Am descoperit sarutul buzelor fierbinti si moi,
am simtit imbratisarea bratelor ca doua alge,
aerul strivit de patimi intre ea si au stand goi...
Si atunci din departarea amintirii, ca o lege
care trebuie urmata fara de impotrivire
altfel viata nu te iarta,imediat te pedepseste,
aud a treia porunca , o tainica soptire:
IUBESTE.

Batai in poarta

    Seara de joi,seara deasa de suflet,
    in care destinele noastre cresteau
    ca iarba de primavara.
                  (N.Stanescu)


 Cineva a batut la poarta sufletului
  intr-o seara de joi.
 Dar acasa nu era decat trupul
  rastignit in fotoliu,
 in asteptarea mea,cel plecat
  pentru o clipa sau doua
 pe drumul ingerilor.
  Strigam din inalturi,deschide,
 crezand ca ma va auzi,
  insa trupul mut,surd,
 nemiscat in fericirea odihnei,
  a tresarit doar o pleoapa
 ca un tremur al copacilor
  jefuiti de frunze,toamna.
 Am luat o raza de luna
  si l-am impuns.
 Corpul acela,parca strain,
  a avut doar
 o bataie de inima in plus.
  Am renuntat la zbor c-un oftat
 prelung,ca o aterizare
  de lebada pe oglinzile apelor.
 M-am intors in matricea
  oaselor si a carnii,
 l-am ridicat incet si-am deschis.
  La poarta sufletului,
 singura,prunc alaptat la sanul stelelor,
  era noaptea.