Sonetul ploii Șezlongul mă îmbrățișează pe balcon Când strada se preschimbă în căldare, Se-aude toba cerului în depărtare Și plouă lung și rece,monoton. Privesc oftând,spre răsărit,în zare Și murmur printre buze,cânt afon, Ploaia mă-ngână ca un xilofon În ruga mea pentru un strop de soare. Asfaltul negru,norii ca de scrum, Vântul ce poartă gândurile mele Spre vara ce se lasă așteptată... Țigara stinsă nu mai scoate fum Și cerul nu mai vrea să nască stele... Rescriu sonetul ploii.Înc-o dată.

Evadare

În viața mea,eu sunt un Robinson,
Din când în când,un sclav al capitalei.
Mă rup din lumea vie a mahalalei
Și vizitez,timid,câte-un salon.

Mă întâlnesc pe-acolo cu penalii,
În cluburi așa zise de bon-ton
Și facem din băute -maraton...
Prefer să nu mai intru în detalii.

Ce să mai spun ? Am cam făcut de toate,
Mi-am dăruit ce-am vrut și cât am vrut,
Tot ce se poate și ce nu se poate...

Revin în mahala,nu am ce face,
Că banii s-au topit și mintea-mi zace...
Sunt Robinson din nou.Ca la-nceput.

Și ochiul meu te va reface-n noapte Din resturile unui vis străin, Precum povestea legănată-n șoapte De versul unui cânt de heruvim.