Stejarul

Ceata a cuprins padurea
cu imbratisarea-i uda,
tapinari si-ascut securea
sa o lase far-o ruda.

Vor ca astazi sa doboare
un stejar batran ca muntii
si la ses sa il coboare,
stalp sa-l faca-n gardul curtii.

Plang copacii frunze-lacrimi
cand secrea musca trunchiul
cel trecut prin multe patimi,
plang vazand cum geme unchiul.

Lung ase tanguie si vantul,
ca il pierde pe-al sau frate
care a-mpanzit pamantul
cu povesti adevarate.

Intre ridurile scoartei
stateau tainic ingropate,
flori de dor ale sperantei
si legende azi uitate.

Zane,ursi si caprioare
ce-si aflasera odihna
sub coroana lui cea mare,
plang in cor,fara de tihna.

Scuipa-n palme taietorii
si incep sa il loveasca,
unde scurma capriorii
dupa ghinda sa regeasca.

Ei se chinuie zadarnic,
isi fac cruce,bat matanii...
Caci batranul asta falnic
e prea tare-n piatra carnii.

Scoarta doar de i se crapa
sub puterea loviturii,
de pieire mosul scapa
si ramane stalp padurii.

Mai batran decat padurea,
va ramane-n crucea lumii
si va rade de securea
ce-o vor ridica nebunii.

Nu e om,nu se va naste
nici in vremuri viitoare,
sa distruga aste moaste:
neamul dacilor ce are
radacini nepieritoare.