Pasarea maiastra a furtunii

Bat tunete prelungi in poarta casei mele
si fulgere se-agata prin colturi de fereastra,
nori negri trag cortina pe cerul fara stele
iar in furtuna zboara o pasare maiastra.

Trei vanturi infratite se-alearga peste munte
cu strigate si chiot de ametiti nuntasi,
arunca peste lume frunze si flori marunte,
salbatice confetti din pomii cei trufasi.

Si praful de pe uliti se-avanta in inalturi
purtat de roata horei pornita de furtuna,
se-ascund sub stresini vrabii,pe cele patru laturi,
gaini si curci de-a valma pe la cotet se-aduna.

Se-aude zvon de ape scapate din zagaz
si tropotit de picuri pe tigla lustruita,
plang tanguit burlane de-amar si de necaz
ca ploaia cade-ntruna,mereu,neobosita.

Pamantul soarbe apa ca vesnicul Setila,
cel din povestea veche,cu mandrul Harap Alb,
o salcie se pleaca smerita si umila
sub palosul furtunii,sub fumul ploii alb.

Dar pasarea din ceruri,cu-aripa face semn
si totul se opreste,de-odata.Ce tacere...
Miros de reavan vine,de crud cu iz de lemn
si vanturile-adorm,incet, a adiere.

Iar aerul se umple de cantec si de zbor
de pasari sagetate de razele de soare,
pe cer se-opreste palid si ratacit un  nor
ce-aduce pe alocuri c-un semn de intrebare.